Tragism, lirism, tradiție…

Recent, am surprins o discuție (da, pe FB) din care am reținut faptul că există un total dezgist față de tradițiile noastre (întâmplător, era vorba de tradiția bocetului). Sigur, oricine are dreptul să fie sau să nu fie de acord cu tradițiile (cu toate sau cu unele dintre ele), să le aprobe sau nu. Sigur, unele pot părea desuete. Poate că unele chiar sunt. Am selectat câteva bocete, pentru a mă convinge pe mine însămi – a câta oară! – că folclorul nu e o mască sentimentalistă aplicată unor ritualuri rigide, ci expresia sentimentului într-o formă sublimată, artistică (și asta cu atât mai mult, cu cât bocitoarele, de regulă, nu sunt membre ale familiei, ele nu-și exprimă propria durere, ci o interpretează pe a altora):

* * *

Scoală, mămicuță, scoală,

Că ți-o fi destul de-asară!

Și deschide ochișorii,

Și ți-i vedea toți feciorii,

Și-ți ridică genele,

Și ți-i vedea fetele,

Și deschide gurița

Și-i vorbi cu noi ceva,

Măcar două-trei cuvinte,

Ca noi să le ținem minte.

Că-n cea lume-i tare bine,

Cine merge, nu mai vine.

Când ți-a fi cămașa neagră,

Să mi-o trimiți, maică dragă,

Pe feciorul vantului

Din fundul pământului,

Că eu cum oi căpăta-o,

Deauna și ți-oi spăla-o.

Și-oi spăla-o-n lăcrimele,

Și ți-oi strânge-o păturele,

Și-oi usca-o-n gândurele,

Că trăim în mare jele.

Mămucuță, draga mea,

Draga mea și scumpa mea,

Cand aș sti că ai veni,

Cărărușa ți-aș plivi

Și de iarbă, și de nalbă,

Să vii, măicuță, degrabă,

Și de spini, și de pelini,

Că tare-i greu în străini.

Să vii, măicuță, să vii,

Să mai vezi pe ai tăi fii,

Când or fi grâiele-n floare,

Când or fi grâiele-n clai,

Să vii, măicuță, la noi.

Scoală, mămicuță, scoală,

Nu ne face-atâta jale,

Întinde-ți mâinile moi,

Care ne-au crescut pe noi,

Să-ți auzim vorba-ți moale,

Care ne punea la cale.

Dar gurița cea-ți isteață.

S-a făcut un sloi de gheață.

Săraca mămica mea,

Cat cu ochii tot la ea

Și văd cum moartea mi-o ia;

Și saraca vorba dulce,

Vad cu ochii cum se duce.

Plângeți uși, plângeți ferești,

Plângeți voi, patru pereți,

De-amu stăpână n-aveți.

* * *

Scoală, maică, și ne spune

Pe care parte te-om pune.

Spune, maică, ce-ai baut

Ca durerea ți-a trecut?

Spune, maică, ce-ai mâncat

Că durerea te-a lăsat?

Ții, maică, ochii-n podele,

Pe toți ne-ai umplut de jele.

Jelea asta tare-i mare,

Ne da jos de pe picioare;

Jelea asta-i tare grea

Și noi n-o putem ținea.

Jelea Prutul a trecut

Și nu s-a-necat în Prut.

Mama, cin-te-a sfătuit,

Că la ist drum ai pornit?

Aist drum îi lung și cotit,

Cine-a mers, n-a mai venit.

Noi de-am știe că-i veni,

Cărăruia ți-am plivi

Și de floarea cea de nalbă,

Și de spin cu floarea albă.

Să vii, mama, prin grădină,

Să vezi de-a noastră hodină.

Și să treci peste pârlaz,

Să vezi de-al nostru necaz.

Spune-ne, maică, ce-i vrea,

Că noi nu ne-om supăra,

Că-așa-s plină de jele,

Ca zăvoiul de nuiele.

Și zăvoiul se rărește,

Jelea mea nu se gătește.

Că copilul fără mamă

Nime nu-l mai bagă-n samă.

El când merge, tropotește

Și când șede, fosăiește,

Când mănâncă, molfăiește

Și când doarme, hârâiește.

Scoală, maică, nu te da,

C-amuș vin și te-or lua,

Te-or lua cu car cu boi,

Să nu te-aducă-napoi.

Plânge casa, plânge masa,

Că maica acum vă lasă…

Sursa: Boianul din Bucovina

* * *

Fiind niște poezii populare, e natural că bocetele sunt și materie primă pentru cântecele de jale, și invers: elemente din cântecele de jale, din doine sau chiar balade se regăsesc în textele unor bocete. Țin minte răvășitorul cântec-bocet al lui Nicolae Sulac „Dor de mamă”, pe care îl cântam când eram mică (și pe care îl înțeleg abia acum)… Nu l-am găsit pe internet (am găsit o variantă în stil lăutăresc (Fărâmiță Lambru), departe de versiunea cântată de Nicolae Sulac), dar am găsit altul despre mama: aici. Și altul: aici. De notat că Nicolae Sulac, făcând parte din „generația foametei organizate”, și-a pierdut părinții de timpuriu, iar cântecele lui vorbesc adeseori despre acest detaliu biografic.

* * *

Iată un alt cântec ce are la bază versuri specifice pentru bocet:

* * *

Și, bineînețeles, melodia „Vai, sărmana turturică” (o variantă a cunoscutelor versuri ale lui Ienăchiță Văcărescu Amărâta turturea), cântată de Maria Drăgan:

și o variantă deosebit de frumoasă, cu versuri de aceeași inspirație, renumita doină din repertoriul Mariei Apostol, cântată, mai recent, de Emilia Dorobanțu:

P.S. Doar aparent, ne-am îndepărtat de poemul modern. Dincolo de rolul psihoterapeutic al bocetului, e capacitatea folclorului de a-și asuma exprimarea celor mai tragice stări și situații și e acel teatru popular, în toată naturalețea sa, din care s-a desprins poezia cultă.

Sursa: GriArg.