sâmbătă, 30 iunie 2012

Ana mea


Verde fraged, verde luminat,
Aur de grâu peste cer
Revărsat…
Coroniță cu dragoste
Împletită-n cosițe,
Ochii tăi înflorind
În fiece floare
În fiece rând…
* * *
Floarea salcâmului scuturată de ploi
Floarea orelor triste ca un rug între noi,
Rug de cuvinte nespuse,
Cântate,
Rugă de viață
Și de sănătate,
Flori de nemoarte din cerul de versuri,
Durere ce iartă, creând universuri,
Mama, durerea ei,
Plânsul meu pentru ea,
Cine șite-a iubi poate nu va uita,
Cântecul mamei, și nimeni ca ea
Cântând și iubind… a iubi, a ierta…
* * *
Verde trist, verde îndurerat
De-argint amintiri peste gând
Ruinat
Floarea castanilor bătută de vânt
Printr-un oraș delirând…
* * *
Floare căzută, spumos,
Poetic, ritmat,
Peste lumea ce-n graba ei
Și-a uitat
Durerea și moartea,
Iubirea și cântul,
Și munții, și marea,  și cerul, și vântul…
Praf de oraș iubit, neuitat,
Cântat de poeți,
Poate nemeritat,
În pleoape-mi lovește,
Spre a  se șterge icoana
Din flori împletite, din care
Mama
Îmi zâmbește!
* * *
Oricine, oricât ar lovi
Nu o va atinge.
Adânc ocrotită de ochiul meu,
Nicio vamă
Nu mi-o va găsi, nu mi-o va lua,
Sub aripa pleoapei,
Ca pe un prunc,
O voi purta…
* * *
Zidită în visul meu
Înălțată cu o stea,
Ana mea!
Cât de mică e lumea!
În comparație cu dragostea ta,
E-o lume pitică detot, și slabă,
Și păzită de o inimă-stea,
Ana mea!
* * *
Așa cum odată
mi-ai pus pe genunchi
prima carte,
zâmbindu-mi,
cu încredere,
dar și cu
severitate,
acum, plecând dintre florile mele,
spre stele, cu stele,
mi-ai lăsat
moartea
în inimă și sub pleoape…
* * *
Și-ncet înfloresc în inima mea
Moartea și viața sub formă de stea -
Stea-floare
din cărți-coronițe
lin-căzătoare
printre florile-stele,
rugămințile mele…
* * *
Din zâmbetul tău
ca o floare de mai
Mă privește durerea
cărării spre rai,
Ascunsă de raiul ochilor tăi
ca-ntr-o cupă de floare
lacrima mierii din tei…
* * *
În florile ochiului tău mă ascund
În ele îmi răsădesc lacrima, plânsul…
Cuvintele nespuse, gândurile neîmplinite
Se aștern peste ochii mei
În care tu dormi liniștit
Și nu te mai doare nimic,
Nici măcar nimicul!
Nici inamicul…
Nu te revoltă răutatea, prostia
Te leagănă
În versul său
Nins-înflorit
Poezia…
* * *
Din colțul de rai ce, prin durere, zâmbind
Mi l-ai cedat,
Cuvinte-nfloresc, tinzând să acopere cerul
Înalt,
Cerul ochilor tăi,
Cerul florilor
Din coronițele copilăriei,
Cerul cărților tale,
Transportate, ușor, de o stea,
Steaua  Anei lui Manole,
Mama mea - Ana mea!
Alte imagini: aiciaiciaici, aici și aici.

vineri, 25 mai 2012

„Struguraș de pe colină”. In memoriam: Maria Bieșu



Struguraș de pe colină,
Spune-i badei când să vină…

Mama ascultă muzică. Și cântă… Și eu încerc să-i imit vocea, pentru că îmi place cântecul, îmi place vocea mamei, și a cântăreței, îmi place starea mamei, îmi place atmosfera pe care mama a „instaurat-o”, punând acest disc de vinil…

- Ce voce! Mamă dragă! Cine cântă?

- Maria Bieșu! – Mama zâmbește, știe de ce sunt atât de mirată (la ora la care se întâmplă acest dialog Maria Bieșu este deja o renumită cântăreață de operă, „Cea mai bună Cio Cio-san” ).

- Cum? Maria Bieșu cântă muzică populară? – nu-mi vine să cred, uitându-mă la discul pe care mama îl pune din nou.

- Da, a debutat cu acest cântec, și eu am scris despre ea…

Mama îmi povestește despre Maria Bieșu (detalii pe care eu nu am de unde să le știu)… Era foarte talentată, ar fi devenit o interpretă de muzică populară excepțională, zice mama, dar se simțea, de pe atunci, că poate fi mai mult, vocea o recomanda pentru operă…

Cât de multe știe mama! - Nu mai sunt atât de mică, încât să cred că mama le știe pe toate de pe lume, și totuși, ce spune mama e, mereu, atât de interesant, sunt lucruri pe care nu le pot afla din alte parte, și să mă uit la mama cu ochi plini de admirație… Și discurile pe care le are mama conțin adevărate comori! Unele dintre cântece, nu toate, mi le amintesc: sunt cântecele de debut, nealterate de cenzură (care avea să se înăsprească, mai târziu), ale unor interpreți foarte dragi și foarte populari (Nicolae Sulac, spre exemplu, cu al său Dor de mamă)… În anii tineri ai acestor interpreți, când aceștia abia se lansau, părinții mei mergeau des pe la spectacolele de la Teatrul Verde din Valea Morilor și, fiind un teatru de vară, unde aveau acces și copiii, mai ales la concertele din timpul zilei, mă luau și pe mine… Chiar dacă eram foarte mică pe atunci, am păstrat imagini dragi, cu părinții mei tineri și îndrăgostiți de muzică, așa cum am păstrat în inimă minunatele coronițe din flori albastre, de câmp – culese și împletite împreună cu mama, în poienițele din Valea Morilor, înainte de acele concerte… Părinții mei făceau așa, încât, înainte de spectacol, să petrecem câteva ore, plimbându-ne prin păduricea din Valea Morilor…

Vorbim, vorbim… și mai ascultăm cântece, și ne amintim de concertele de la Teatrul de Vară și… iarăși cântăm – da, eu sunt deja destul de mare ca să apreciez cântecele vechi, și sunt conștientă că aceste „cadre din filmul memoriei” sunt (vor deveni, peste un timp) o valoare, mai mult, vor fi de neprețuit… și cântăm împreună: mama și eu… Să fi durat această secvență vreo câteva zeci de minute (20? 30?)… Eu am memorizat-o ca pe o veșnicie comprimată într-o clipă. Am mii de astfel de clipe de diamant, conservate în memoria mea, ca într-o cutie de bijuterii. De câte ori îmi va fi dor de mama, nu am decât să deschid cutia mea cu diamante…

* * *

Colo-n vale la fântână/Două fete spală lână. /Una spală, alta-ndrugă/ Că-i face lui badea glugă… Mai vin’, bade, pe la noi/ Lasă turmele de oi,/Lasă grijă și nevoi/Și ne cântă din cimpoi)…

Când voi fi mare, voi fi ca mama mea!

* * *

Cred că mama simțea admirația mea, și cred că asta o făcea fericită (și era atât de frumoasă, când era veselă!). O admiram și pentru că era atât de apropiată de lumea frumosului (și a știut să mă îndrepte spre acea lume)…


* * *

Cea mai bună Cio-Cio-san de pe meleagurile noastre, ne-a părăsit și ea în această dimineață (16.05.2012)… Era doar cu un an mai în vârstă decât mama, și știu că nu se simțea bine deloc, în ultimul timp…

Of! Struguraș de pe colină!..

Strugurași de pe coline!..



16 mai 2012


Sursa: GriArg

În lumea înaltă a cuvintelor, mama…




- Ia să-mi spui, încă nu ți-e foame? - mama se ridică de la masă și, fără să aștepte răspunsul meu, se îndreaptă spre bucătărie. Pereții din coridorul îngust, de unverde-mentă, palid și strălucitor totodată, reflectă lumina ce vine prin ferestrele deschise și toată marea aceea de lumină cade, generos, pe fața mamei, făcând-o să radieze, la rându-i, și să pară și mai frumoasă. E un portret aproape ireal, compus, parcă, din razele soarelui ce-mi binecuvântează starea de libertate – sinonimă cu vacanța și copilăria, în genere – și tot nu-mi pot explica de unde acest sentiment – dureros, când conștientizezi că nu se va mai repeta niciodată – de fericire absolută, neatins de nicio umbră de tristețe… Probabil, pentru că mama zâmbește…

Mama știe că n-aș spune niciodată că mi-e foame (probabil că, pe atunci, habar nu aveam de această senzație – copil alintat ce eram!). Într-o zi, pe când eram mică, desperați că mâncam prea puțin (după măsurătorile celor mari, bănuiesc, pentru că, atfel, nu arătam deloc (ba chiar deloc!) a copil nehrănit), părinții au decis să asculte și sfatul unor medici de a mă lăsa așa, fără masă, până flămânzesc și cer de mâncare. Bucuria mea! Am alergat toată ziua prin grădină, mi-am făcut de lucru, vizitând, pe rând, toate animalele de prin gospodărie, apoi am dat și pe la vecini (tot prin grădini, unde găseam tot felul de plante și obiecte care mai de care mai interesante)… Din când în când, bunica sau tata mă căutau, ca să mă întrebe, dacă nu mi-e foame. Nu! – primeau, de fiecare dată, răspunsul meu hotărât, și… rămâneau contrariați și curioși să vadă ce fac mai departe… Nu mi-a fost foame toată ziua. Spre seară, îngrozit și enervat de comportamentul meu („anormal” și „iresponsabil”!), tata m-a adus cu de-a sila, cu lacrimi (mă deranjase, vezi bine, eu mai aveam treabă!) la masă și m-a forțat să iau cina… Și m-am culcat supărată că, din cauză că a trebuit să pierd timpul mâncând, n-am reușit să mă joc atât cât aș fi vrut!

… Mama pune masa. Și povestește. De fapt, mai degrabă recită, pentru că mama reproduce tot textul cu exactitate. E un fragment (și eu știu, și sunt mândră: că încă nimeni, în afară mine și de mama, nu știe cum va suna!) din noua carte pe care o traduce. Suntem numai noi două în casă (Tata e în deplasare, la Riga! – îmi vine să mă laud și aici, ca în fața prietenilor mei de joacă, de atunci – și când va veni acasă, va aduce o valiză mare, plină cu bomboane pentru mine, și cu niște cutii mari – conserve cu icre negre din Marea Baltică, și cu mai multe vase de ceramică, umplute cu o băutură tradițională, preparată din ierburi, un fel debalzam, ce se adaugă în ceai sau cafea, din Letonia… Și ziare, reviste și cărți!)… Mama e în concediu de maternitate. La toamnă voi afla că am un frățior! Acum nu pot ști dacă va fi frățior sau surioară, dar îi căutăm, cu toții, entuziasmați, un nume (Dacă va fi fetiță, eu aș vrea să o cheme Lia, ca pe… îngerul meu. Dar mama protestează: Nu, numai nu Lia! În niciun caz Lia!… Bine. Nu va fi Lia. Va fi băiat – Doru -, dar asta vom ști abia la toamnă, în noiembrie, acum nu știm nimic, îl așteptăm să vină!).

Bucătăria, mică, albă, strălucește, scăldată de soare. Cu greu îmi stăpânesc răbdarea, ca să terminăm masa și să o zbughesc din nou afară, la joacă. Sunt în vacanță, și afară mă așteaptă copiii vecinilor. Avem planuri mari: să salvăm vrăbiuțele-pui (nu știu de cine (de câini, probabil) și nu știu cum (ne vom urca prin copaci, probabil), atâta știu: că vom naviga printre ierburi înalte, căutând pui de vrăbiuță căzuți din cuiburi. Eh, nu vom găsi niciunul – toți vor zbura, speriați, la apropierea noastră)…

- Nu, zice mama, te-ai jucat destul, mai lasă puțină joacă și pe mâine, că dacă se termină joaca, ce te faci? Acum citim! Împreună.

Am un teanc de cărți, programate pentru lecturile de vacanță. Și, dacă mă apuc să citesc, uit de joacă… Citesc. Stăm cu toate cărțile în față. Față în față. Ambele, la aceeași masă, în sufragerie. Da, la masa locul căreia îl va lua, după ce mama va primi onorariul pentru traducere, pianul, la care visez (și zi, și noapte!)…

* * *

Pianul era o promisiune. Una de dragoste, a cărei menire a fost să dureze un pod peste ani – atât cât există pe pământ muzica și atât cât voi ști să păstrez cântecele mamei – și peste moarte… Acum, „răsfoind” printre amintiri, îmi dau seama de asta, dar pe atunci nu era decât un vis. Unul ce avea să devină realitate, ca și numele fratelui meu, care, la fel, avea să vină toamna, transformând liniștea din casă în neliniște…

* * *

Uneori, facem câte o pauză – doar pentru un mic „schimb de impresii”. Cele mai interesante fragmente din cartea pe care o traduce mama mi le repovestește (reformulând, pe unde e nevoie, așa încât să fie accesibile înțelegerii mele) – puțin, totuși, atât cât să-mi suscite curiozitatea, ascultă ce am de zis și eu, apoi ia dicționarul și… facem, din nou, liniște. Ca mama să poată lucra. Mama nu poate lucra, dacă nu e liniște și… ordine perfectă în casă. Înainte de a începe lucrul, mama face curățenie – dimineața devreme, când eu încă dorm. Mai târziu, după ce luăm ceaiul, îmi revine și mie o parte din „misiune”: să mai șterg o dată praful (chiar dacă mama l-a șters mai devreme) și să ud florile. Restul face mama. „Curățenie ideală” (expresie consacrată), pentru a lucra bine. În acel moment, mama ar fi zis:„curățenie ideală”, pentru o bună traducere. Din limba rusă.

* * *

Mama a prețuit foarte mult limba rusă. I-a căutat sensurile – rare, puțin cunoscute sau necunoscute – prin texte adânci, ale unor autori cu greutate în lumea înaltă a cuvintelor, a căutat echivalența cuvintelor rusești și a celor românești, le-a pus mereu pe același – înalt, binemeritat, nobil – postament, deopotrivă: cuvintele limbii ruse și cuvintele limbii române… În lumea înaltă a cuvintelor, nu există discriminare: toate cuvintele din toate limbile sunt egale între ele, stăpâne și suverane. În lumea înaltă! – da… Nu și în lumea proastă și mizerabilă. Refuzul mamei de a vorbi rusește, atunci când, în instituțiile statului nostru, se impunea supremația limbii ruse, era consecința acestei atitudini – atitudine justițiară prin excelență – a unui om care cunoștea foarte bine ambele limbi. Era revolta contra situației nedrepte în care se afla (și se mai află, și azi)limba română din Republica Moldova.

* * *

Mama, care a tradus prin intermediul limbii ruse, din limba rusă, nu vorbea rusește, decât în cazuri foarte rare. Răspundea, cu delicatețe, în română, fără aroganță, calm, liniștit, dar refuza să tolereze lipsa de respect din partea alolingvilor, manifestată prin ignorarea limbii române… Așa a procedat, a avut aceeași atitudine până în ultima clipă. O atitudine cristalizată, în comportamentul mamei, probabil, și pentru că a aflat (și, spre mare ei indignare, prea târziu pentru a putea lua măsuri), că la grădiniță am fost bruscată, din cauză că nu înțelegeam rusește.

Cum puteau să-și permită așa ceva!? – se revolta mama – Niște semianalfabete, care aveau obrăznicia să ne ceară să le ajutăm, ca să poată susține examenele la limba română (pe atunci poreclită „moldovenească”)! Și, de fiecare dată, mama o cita pe bunicuța Catinca, mama tatălui meu, care zicea de multe ori: Dacă unul dintre copiii mei trebuie pedepsit, să mi-l dea pe mâna mea, și dacă trebuie, într-adevăr, pedepsit, îl pedepsesc eu, dar! niciun străin să nu pună mâna pe copiii mei! – un principiu pe care mama îl evoca mereu – cu toată revolta de care era în stare, amintindu-și, din nou și din nou, de „educatoarele needucate”, de care am avut parte, pe când frecventam grădinița rusească de pe strada Livezilor…

Sursa: GriArg.

joi, 17 mai 2012

Lui Doru



Acum știu

cât de greu și de trist…

dorul doare

(niciun alt dor

și nicio altă iubire

pierdută

nu doare AȘA!)

și-ți vine să plângi

în poala primului nuc

ce-ți răsare în cale…



AȘA,

mamei îi era

dor de noi.



Singură, îndepărtată și tristă,

mama vorbea cu un nuc…



Și am urât casa aceea

în care mama era

singură, îndepărtată și tristă…



Acum, când nu mai port stânjenei

și panglici funerare

prin buzunare,

mi-e dor de casa urâtă

și -

singură, îndepărtată și tristă -

aș merge din nou

la nucul din fața casei

pe care nu mai pot s-o urăsc

AȘA -

singură, îndepărtată și tristă -

să-l întreb

ce vorbea cu mama,

când noi nu-i eram aproape…



Să-i spun

casei urâte

(singure, îndepărtate și triste)

că suntem,

cu toții -

singuri, îndepărtați și triști -

într-un fel de nemișcare

(sau așteptare -

formula universală a maternității?)

încordați:

poate vreo minune să ne aducă

în loc de nuci

sau în loc de atâta

primăvară și floare,

vocea mamei,

din depărtare…

marți, 15 mai 2012

Ușoară Cruce




„Ușoară, maică, ușoară…” G.Vieru

Ne agățăm de modernitate

ca de o Cruce

mai ușoară…


„Uşoară, maică, ușoară…”

Există metode

moderne

de a îndepărta ce e valoros

și a sta

suspendați printre gunoaie…



Este greu să stăpânești

valori.

Ai nevoie de timp,

iar timpul e de aur și el.

Ai nevoie de știință,

ca să le poți evalua.

Ai nevoie de suflet,

ca să le poți păstra.

Ai nevoie

să nu încetezi să muncești,

să crezi și să visezi,

să lupți și să mori,

ca să ai voie să trăiești

printre astre de diamant…



Este ușor să te stăpânească niște gunoaie

închzi ochii

îți anihilizei toate simțurile

și zici că

urăști gunoaiele

și stai suspendat printre ele,

agățat de modernitate

ca de o Cruce…


„Ușoară, maică, ușoară…”

Sau: pleci.

Cu „Țara în raniță”,

dezgustat, cu ura aproape,

cu dragostea departe,

îți iei modernitatea

ca pe o cruce

ușor portabilă

și pleci

dincolo de orizont

dincolo de soare

dincolo de ploaie

dincolo de nuci…


„Ușoară, maică, ușoară…”

Ușor, te duci…



Și revii, târziu,

ca să constați

că orizontul…

și el a plecat…


„Ușoară, maică, ușoară,

Ai putea să mergi călcând

Pe semințele ce zboară

între ceruri și pământ…”

Sursa: GriArg

luni, 14 mai 2012

Lumina florilor, Floarea luminilor



Lumânări aprindem

și cerșim

nemurire,

partea din viață, Iubirea,

care nu se cerșește,

se cucerește, se merită…



Cea mai frumoasă parte din mine

s-a prăbușit și a zburat

fără întoarcere și

fără moarte…





O parte din mine s-a rupt de trup

și m-a părăsit, și m-a durut, și m-a iertat,

iubindu-mă,

frumos, înflorit, luminat…

și eu iubesc țara de flori și lumini

în care

s-a prăbușit și s-a-nălțat…

Lumina florilor, Floarea luminii…



Adună-mă, Doamne, pe mine, culege-mă,

(cu) cea mai frumoasă și cea mai fragilă

parte din mine,

plecată înspre lumini și flori,

pe drum de lumini și flori,

între lumini și flori,

cu Tine, Doamne, adunat din Lumină,

dacă lumina din mine

se învrednicește de nemurire,

învrednicește-mă, Doamne, Tu

de Lumină,

de-al Florii de lumină gând

și de Floarea gândurilor luminate,

Lumina florilor și Floarea luminii,



Oare câtă frumusețe mi-a rămas?

Îmi ajunge, oare,

ca să-mi câștig

restul de nemurire,

nemurirea întreagă -

Floarea luminii, Lumina florilor?



Imagine: fragment din cea mai veche fotografie cu mama…

Sursa: GriArg

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Amintiri amare

…o ajutam pe mama să citească, în șpalturi - pe vremuri - corectura ziaruluiÎnvățământul public. Am citit, astfel, și numărul în care își publicase regretatul Grigore Vieru ciclul de poeme Litanii pentru orgă, scris după ce își pierduse mama.

Citeam


Tristă dimineață
De Duminica mare.
Îmi izvorăște pe față
Steaua cea de sare.
Privesc cu durere la
Verzile săbioare
De porumb din grădina ta,
Mamă, care
Nu te mai pot apăra.
Întregul nu mai e întreg.
Strig:
Sunt cel mai fără de noroc!
Deși înțeleg, înțeleg
Că toți suntem un lemn
De foc

* * *

Lipsești dintre lumine,
Dar nu lipsești din mine.
Lipsești de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Lipsești din blanda seară,
Dar nu lipsești din țară.
Plecată ești în moarte
Ci-aproape, nu departe…

și plângeam… ca acum…

de ziua lui Gelu… 9 mai 2011

Sursa: GriARG

Asta scriam acum un an... Acum tac... E rândul lui Gelu să-mi plângă de milă.

* * * 

joi, 29 martie 2012

Liniște

Si e atâta linişte,

Că se aude valsul frunzelor căzând

Şi înflorirea bobocilor roz

şi zâmbitori către soare…

Şi parcă tot mi-aş dori mai multă linişte…

Şi aş da tot pentru un pic de linişte…

… şi te-am dat pe tine pe un pic de linişte.


Sursa: GriArg.

miercuri, 28 martie 2012

Dos poemas de Leonard Tuchilatu/Două poeme de Leonard Tuchilatu (trad. por Pere Bessó)

He aquí dos poemas de un poeta caro para ti, sin duda. Hermano de de la poeta Leonida Lari y esposo de la también poeta Marcela Benea, Leonard Tuchilatu (1951-1975) goza de prestigio entre las generaciones más jóvenes tanto por su valor literario como por su pronta muerte a los venticuatro años. Nacido en Basarabia –hoy República Moldava- en el seno de una familia de intelectuales, estudió en el Instituto de Literatura ‘Maxim Gorki’ de Moscú (1973-1975). Interesado por los filósofos de la Antigüedad y por la poesía lírica contemporánea, sobre todo, por los expresionistas (Trakl, Heym…) y sufrió la profunda influencia de Rainer Maria Rilke y Lucian Blaga. Una grave enfermedad renal y un trasplante fallido le llevaron a la muerte sin haber publicado todavía. Su obra literaria póstuma: Sol,prefacio de George Meniuc, Chişinău, 1977; Fata Morgana, prefacio de Gheorghe Vodă, Chişinău, 1989; Sol. Fata Morgana, prefaţă de Andrei Langa, George Meniuc, Alexandru Cosmescu, Chişinău-Bucureşti, 1996;Rapsodie, 2001; 101 poeme, Editura Biodava, Bucureşti, 2011…




poezie

Ascundeţi zidurile goale
de albeaţa ce face ochii să doară
Ascundeţi-vă cu ele
acolo,
unde apele tac dormind,
unde Pasărea Phoenix
îşi arde aripile
şi copiii îşi lasă fruntea pe braţele
cerului.
Ascundeţi-vă, voi,
ce strigaţi,
manechine cu flori
în pumni şi zâmbetul
blând, cu peruca plina
de colb.
Ascundeţi-vă, voi,
ce sunteţi o ruşine
a toamnei


poema

Amagueu les parets nues
de blancor que fan doler-se els ulls
Amagueu-vos amb elles
allà,
on les aigües callen dormint,
on l’Au Phoenix
crema les seues les ales
i els infants es deixen el front als braços
del cel.
Amagueu-vos, vosaltres
que crideu,
maniquins amb flors
als punys i el somriure
suau, amb perruca plena
de pols.
Amagueu-vos, vosaltres
que sou la vergonya
de la tardor


poema

Ocultad las paredes desnudas
de blancura que hacen dolerse los ojos
Ocultaos con ellas
allí
donde las aguas callan durmiendo,
donde el Ave Phoenix
quema las alas
y los niños se dejan la frente en los brazos
del cielo.
Ocultaos, vosotros
que gritáis,
maniquís con flores
en los puños y la sonrisa
suave, con peluca llena
de polvo.
Ocultaos, vosotros
que sois la vergüenza
del otoño.


***

Arta

În simplitatea asta a bucuriilor
oare cine te orânduieşte
Plapând par
în tremurul unei lumânări
pe jumătate arse
şi scriu despre lumina, despre bucuriile orei.
Geamătul Surd însa minte atât de neruşinat...
Şi mă aplec încet, încet, să culeg
grăunţele unor amărăciuni adevărate.





Art

En aquesta simplicitat de les alegries
qui de veritat et disposa
Delicat sembla
en el tremolor d’una espelma
mig cremada
i escric de la llum, de l’alegria de l’hora.
El Sord Gemec encara ment tan desvergonyidament...
I m’incline a poc a poc a recollir
els grans d’uns amargors vertaders.


Arte



En esta simplicidad de las alegrías
quién de verdad te dispone
Delicado parece
en el temblor de una vela
a medio quemar
y escribo de la luz, de la alegría de la hora.
El Sordo Gemido aún miente tan descaradamente...
Y me inclino lentamente a recoger
los granos de unas amarguras de verdad.

Publicat de Andrei Langa la 08:21


Sursa: Blogul lui Andrei Langa

marți, 20 martie 2012

Râul

Există și ape care nu despart.

Zidurile reci

mă urmăresc și în acest semivis

și tot nu pricep

ce se întâmplă cu noi:

galeria ne-a ascuns de ochii bătrânelor pietre…

Acum, adă-mi aminte numele florii!

Râul are privirea albastră

și tâmplele blonde…

Adă-mi aminte numele florii…

În jurul meu s-a încins un oraș necunoscut,

sunt singură în mijlocul acestei hore…

Podul are brațul tare

și inima căruntă…

Cineva a scris pe zidurile reci

numele florii…

(Variantă. Publicat în resvista Basarabia nr.10-11, Chișinău, 1995, pag. 86-89)

Sursa: GriArg.

Sursa imaginii.

luni, 19 martie 2012

Poduri

Am cunoscut un pod englezesc

din pietre vechi,

un pod zbârcit şi cărunt, mare sentimentalist,

un pod suveran peste privile tale

albastre şi desperate

şi eu, nefiind în stare să înţeleg, nici acum,

de unde atâta ură pentru tristeţea mea…



Ofelia s-a aruncat de pe un pod ca acela

(poate chiar de pe acela),

altfel dragostea ei s-ar fi destrămat

ca o pânză de mătase într-un sipet uitat…



Dragostea Ofeliei stă şi acum undeva pe un pod…

poate chiar pe acesta, unde această lume,

bună sau rea, cântă un nume de ţară.





Şi am mai cunoscut un pod,

nu foarte bătrân, cam necioplit, proletkultist,

dar plin de flori,

pe care altă lume, bună sau rea,

cânta un alt nume de ţară,

un pod-curcubeu peste gândurile mele

albastre şi desperate…

şi tu, nefiind în stare să înţelegi

de unde atâta dragoste pentru

speranţele tale…



Pentru că e acest pod de durere între noi,

în lipsa altor poduri, de dor, între ţări,

ochi sunt fixaţi pe ecrane, urmârind

cu aviditate raportul dintre dor şi durere.



Nefiind decât nişte familii mai mari,

ţările feiricte sunt fericite la fel .

Nefericirea este criteriul identificator.



Când fluxul de dor e mai mare,

creşte, evident, preţul durerii…

Îvăţând să speculezi atât de bine

situaţiile de criză de dor,

ai putea să nu mai dispreţuieşti

ţările triste?



Oamenii pot să aibă sau nu dreptate.

Sau vină.

Dar cred că adevărul a rămas pe un pod…

pentru că, ziceam, tot pe un pod,

cred,

mai e şi acum…iubirea Ofeliei stinse…

Ilok, aprilie 1999

Sursa: GriArg.

Sursa imaginii: aici.

sâmbătă, 17 martie 2012

Ne jucam…



Ne jucam, inventam simboluri.

Simbolul discreţiei, am zis, e metafora.

Ni se aşternu în faţă o metaforă nouă detot.

Stăturăm doi cu o metaforă, neştiutori de nimic,

Mai sinceri decât pruncul în faţa sânului matern.

Porni să plouă. Metafora ne înveli cu sinele-şi

impenetrabil.

Aşa merserăm în lume,

aşa purtarăm sinceritatea,

apărată de o singură metaforă,

ca pe o nouă religie.

Aşa venirăm aici şi cântarăm:

Abătuţi de gânduri peste aceste flori,

Cădea-vom ca o apă în toi de sărbători,

Vom face să nu-ncapă, de răbufniri color,

Nici cântecul în strune,

Nici preot-soare-apune

În altarul de mohor.

Şi, abătuţi de gânduri peste aceste văi,

Vom fi ca şi furtuna cu toată ura ei

Pentru sămânţa de cărbune

Şi florile de rău,

Şi pentru cel lingău,

Şi pentru cel scăldat în lapte de minciună.

(Publicat în culegerea Dintre sute de catarge, ed. Literatura artistică, 1990)

Sursa: GriArg

luni, 12 martie 2012

Niște vectori…


Până nu demult,

Bunicilor și părinților mei

Le era frică de cuvinte,

Care erau niște vectori ai speranțelor lor,

Și ei aveau dreptul să spere

Numai până la mijlocul râului…



Și mie mi-e frică de cuvinte,

Care sunt niște vectori ai desperărilor mele,

Și eu am dreptul să desper

Până la celălalt mal

Al oceanului…

(Variantă. Publicat și în revista Contrafort, Anul IV, Nr.4(30), Aprilie 1997)

Sursa: GriArg
Sursa imaginii: Google search :)

joi, 8 martie 2012

Rebus

Eram un rebus…

ori un ghem…

fire subţiri

electrizate, vibrând

într-un câmp de cuvinte…

desfirare, desfigurare…

Asta se întâmplă cu tot

ce se atinge de numele tău.



Am ieşit

din orizontul plin de lucruri

ce-ţi aparţin,

am căzut, de fapt,

şi am prins a pluti

ca un corp imponderabil…

Nu ştiu ce nouă putere s-a născut

din liniştea pădurii,

din strălucirea cerului,

din firele de liliac…

şi, brusc, am redevint un ghem…



Mai ai puterea să mă ghiceşti,

să mă descifrezi

ce sunt, de fapt,

un rebus..?

Sursa: GriArg

Sursa imaginii: aici

L'arbre de la mélancolie

Acum divulg secretul! :) Fundalul  pe care l-am ales pentru acest blog este un tablou de Cezara Colesnic:








Cezara Kolesnik, Tree of melancholy

Nu e de mirare, deci, că  țin la acest blog, unde postez, în special, versuri (inclusiv unele dintre versurile mele),  eseuri și muzică... Tabloul, pe lângă acea excepțională metaforă în culori, pe care o descoperă la fiecare nouă privire, pe lângă profunzime și vibrație, datorate îmbinărilor de culori, nuanțe, lumini și umbre, mai are și acea transparență, care face ca textul scris peste această poveste să-și păstreze propria poveste intactă... Cum nu  am putut face măsurările și croilelile exacte, așa încât să am un blog scris peste un tablou întreg, a trebuit să aleg doar un fragment din pictura Cezarei Colesnic (partea de sus a tabloului) și un ornament floral (străin, dar oarecum „împrietenit” cromatic). Așa se face că povestea jurnalului meu liric se transcrie, încet, pe un colț al acestei superbe picturi, în cerul unui Copac minunat și pe un colț din coroana sa rozmovînflorită, amintind, melancolic, de raiul crângurilor de cireși în toiul primăverii sau de cel al primelor iubiri...

marți, 6 martie 2012

Dimineaţa



Adevăratele înfrângeri
Sunt renunţările la vis. (Radu Gyr)







Acum, pentru că tot stau cu această dimineaţă,

împăturită, pierdută printre ziarele

aduse de un poştaş întârziat,

şi cu fereastra plină de zgomotul ploii

în faţă,

pentru că lumina se răcește şi cafeaua se întunecă

de prea multă aşteptare,

ţin evidenţa curcubeielor din vocea ta.


Ele nu mă vor atinge,

decât atunci când eu voi provoca atingeri,

gândindu-mă la tine...


Dacă m-aş face pierită prin glas,

ar fi pentru că aş avea vocea de pasăre

cu sufletul rămas

prizonier

între două ramuri de trandafir sălbatic...


Mugure, lumina aceasta,

fără umbre alternative,

ce coboară ca un înger spre privirile mele,

este cumva modul indicativ, timpul viitor,

ce ţi s-a predat ieri la şcoală?

Dacă ai fi o floare, pentru a avea succes,

ar trebui să mai ai şi ghimpi…



Mi-e milă să mă despart de dimineaţa aceasta

ciudată,

cum ţi-e milă că iese din top

o melodie drăguţă, dar cam demodată.

Dar...

readuc cele două personaje în realitate:

pe tine, care nu ai spus “nu înţeleg” nici o dată,

pe mine, care nu voi spune

niciodată

“nu pot să nu visez la tine”…

(Variantă. Publicat şi în revista Conrafort, Anul IV, Nr.4 (30), Aprilie 1997)

Sursa imaginii: aici.

miercuri, 29 februarie 2012

Pianul



Mă ajungi, mă atingi

cu gheara ta de fier;

copacul, un vis în care voi reveni

după fiecare înfrângere,

mă apără de sugrumarea ruginită

a dorului tău.



Peste secole, copacul va deveni

un pian

și mă va adăposti de aceeași primejdie,

iar eu voi ghici, după trei încercări,

ce au fost cândva

frunzele copacului,

consumând,

de frică,

Bach, Chopin sau Liszt.

(Variantă. Publicată în Viața Satului nr. 50 (4670), 10 decembrie 1994)

Nu te cunosc



Nu te cunosc.



Pe cine iu…Răsc atunci

când mă gândesc la tine?



Ma gândesc la tine aşa de parcă ai fi murit,

şi numai eu am dreptul să-ţi pastrez amintirea.



Ciudat…

Cum ar fi să te răzvrăteşti odată şi să-mi arăţi că eşti viu?



Cred că as muri de ciudă că nu mi te supui…

Dacă te-ai gândi şi tu la mine, cine aş fi?

Ştiu ca nu am dreptate şi, cu toate străduinţele mele, n-am învăţat

să-ţi iubesc libertatea…

dar, dacă te-ai gândi şi tu la mine, .. cum aş fi?



Am purtat toată ziua cartea cu marţisor.

M-am liniştit numai când i-am dat-o celui care o citise deja…

Fără mărţişor, evident.



Mărţişorul s-a rătăcit prin poşetă şi nu-l pot găsi…

Il caut mâine, şi …dacă îl găsesc,.. ce fac cu el?..




Sursa: GriArg

marți, 21 februarie 2012

Noi alergând...





Nu pot spune că nu mi-e dor

de noi alergând

prin lume

unul după celălalt…

(unul de celălalt?)




de ideea de a fi

noi – a fi doi

şi tot(uşi) una

(dada, “2 în 1″, ca în reclame)



de vocea încălzită

de orele de telefon

mai scumpe decât o călătorie

peste hotarele

patriei

incertă ca şi dragostea



şi de fugara

convinsă că va fi urmată

de singurul care i-ar merita…

oprirea



Pot spune doar că

e vânt

şi-un frig apocaliptic

e ca şi cum ne-am fi transferat în cer

şi

urcăm din nou

profunzimile

fără aripi

visând lumina lor

noi alergând:

eu… tu…

dor


Sursa: GriArg

marți, 14 februarie 2012

Poveşti cu poveşti



Ia vino aici, să-ţi spun o poveste!



…probabil că n-am mai crescut de atunci,

dacă alerg de fiecare dată să ascult o nouă poveste,

nouă-veche, parcă nemaiauzită!

şi cred,

ca şi cum aş fi la prima poveste

de pe pământ,

în poveşti fără sfârşit…



De fiecare dată

când povestea se termină

mi-e dor de ochii albaştri ai bunicului Tudor

(obosit, mirosind ameţitor a brad),

cu poveştile lor nesfârşite…



şi mi-e dor de vocea bunicii Elena,

cu aromă de levănţică

şi de miere,

ameninţându-l că rămâne fără prânz,

dacă nu pune odată punct

nesfârşitei poveşti…



Da, vocea albastră a bunicii Elena,

care,

simţindu-se vinovată pentru pauza de prânz

din poveste,

îmi spunea mai departe

povestea neterminată

a bunicului Tudor…



Da, nesfârşita poveste…

Poveste cu nouă neveste

(şi cu un Făt-Frumos,

dar cam mincinos)…



Partea cea mai urâtă

a celor mai frumoase poveşti

e că partea cea mai frumoasă

nu poate fi adevărată

şi nesfârşit este doar

sfârşitul nesfârşitelor poveşti…



Altfel, am mai spus:

am o Diplomă de excelenţă în

artele frumoase de a prevedea

sfârşitul poveştilor urâte,



şi după fiecare punct de poveste

mi-e dor

tot mai mult

de privirea albastră a bunicului Tudor…

Versuri preluate de pe blogul GriArg...

Imaginea: un tablou de Evgeni K. Andreev 

luni, 13 februarie 2012

Diplomă de excelenţă



Ai presupus

eronat

că şi eu

scriu pe-un perete…

E adevărat, nişte cai verzi

mi-au invadat orizontul şi

îmi dau în retină

copite de diamant…

Dar vei vedea

eu am insomnii pe pereţi

scriu versuri pe cearşaf

visez în boabe de cafea

ghicesc în iubiri

şi am diplomă de excelenţă

în călătorii în sens

giratoriu,

uneori opus

tuturor…

Nu ştiu ce ar fi trebuit să fac

în loc de admirat

oraşul descris pe pereţi

probabil

să mănânc şi eu ceva

pentru asta venisem.

Dar nu-mi era foame.

Îmi era sete

şi tu ai băut

vinul roşu

de mi-a trecut setea.

Era bun!

Acum

îmi e foame.

Am aşezat frumos

cuţitul şi furculiţa

de argint

pe o foaie de zăpadă

imediat

va fi gata şi masa:

o bucată amară de frumuseţe

abia salvată de aburii

unei rime neîntâmplătoare

(mereu neîntâmplătoare)…

Nu ştiu dacă e bun şi

rolul de muză

aşa cum era vinul…

Dar mereu aşa se întâmplă:

fără prea mult dulce

(cât mai puţin dulce)

Dumnezeu nu croieşte

destine dulci

niciodată.

Neîntâmplător,

ne apără de vieţi diabetice.

Probabil, kitschul

nu este chiar vocaţia Lui…

Sursa: argribincea

Sursa imaginii: aici.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Superlativul, mod de conjugare

Superlativul (dincolo de gramatică)

Mă tratai cu un fel de superlativ ameţitor

pentru iluzia de înălţime, probabil

Nu-mi ştiai secretul: eram reticentă

la modul superlativ


şi restanţieră la acest gen

de gramatică

Protestam

şi mă rugam de Dumnezeu

pentru

o cât de mică scădere de înălţime…

* * *

Masca de gheişă

Buzele tale deveneau zmeurii

încet ne înălţam în vârfuri

şi luam înălţime

Şi luam înălţimile

ca pe nişte banale cetăţi

din vecinătatea muntelui

ori ca pe nişte superlative…

De la un timp, zmeuriul se transforma în aromă de

cireaşă coaptă,

răscoaptă, apoi vişinie

în contrast cu strălucirea ta

de porţelan

Deveneai un fel de mască de gheişă

plutitoare

apoi, nu-ţi mai vedeam decât pupilele dilatate

şi irisul înflorit

Superlativ

şi aproape ascuns în pupile

N-aş fi crezut că te confunzi

atât de uşor

cu superlativul…

dacă n-aş fi văzut

* * *

Când redeveneai palid, material şi…

materialist,

îţi ascundeai masca

în iris

ca între irişii lui Monet

şi atunci

deveneam conştientă

că ruga mi-a fost ascultată

* * *

Uneori, mai descopăr masca de gheişă

în iris, în voce, în gest…

şi desperarea ia forma clasică,

de pe vremuri,

când tot aşa, departe, erai, şi tot eu,

eu

cutreieram oraşul

în căutarea unui mod de teleportare…

Sursa: aici.

Sursa imaginii: aici.

joi, 9 februarie 2012

Ophelia


Priveam imaginea iubitului din amintire,

implorând amintirea să plece…

Şi nu pleca…





Îmi căutam propria imagine, 

imaginea mea,

neproiectată

pe suprafaţa lucioasă,

implorând-o

să revină…

Şi nu revenea…



De la un timp, îmi venea mai uşor

să răspund la numele de Hamlet…

Ofelia era o străină – rece, naivă…



Iubite Hamlet,

Dacă te mai gândeşti la Ofelia

ca la o biată fiinţă căreia i-ai vorbit odată,

caut-o! -

ca să-i transmiţi

asigurarea profundei mele

indiferenţe.



Oxford, 1995




Sursa: Ophelia.
Sursa imaginii: aici.

Nişte versuri electronice

Da, eu am fost…


am intrat pe fereastră,

ca de obicei,

ţi-am ascultat muzica,

am mai citit din versuri…

Te-am ascultat

şi te-am citit…

Am zâmbit

(conform protocolului)…

Am scris te miri ce…

Sa nu te miri!

Am mai deschis nişte ferestre

şi am zburat, prin ele, dincolo…

Dacă n-ai simţit nimic,

e pentru că

nu erai…

sau

nu eram…

şi, oricum, am şters urmele,

conform uzanţelor…

P.S. Da, şi am mai zâmbit o dată…

luni, 30 ianuarie 2012

O enciclopedie a românismului?



Da. Sau o încercare, cel puțin…

O carte frumos legată, având coperte atractive, ce conține numele unor personalități românești, reunind și nume cunoscute din spațiul prutonistrean (fiind, totuși, altceva decât excelentul studiu al lui Gheorghe Ghimpu Conștiința națională a românilor basarabeni). Este vorba despre Enciclopedia identității românești. Personalități (Editura Litera, Chișinău, 2011), semnată de istoricul literar Ecaterina Țarălungă.



Aș fi ipocrită, dacă n-aș menționa, cu acest prilej, și mândria mea pentru contribuția unor persoane dragi mie la această salutabilă încercare de a defini românismul printr-o lucrare enciclopedică.



P.S. De notat că noua apariție editorială conține și nume pe care unii nu le-ar fi inclus în cercul personalităților românești. Și invers, unele nume care ar fi fost potrivite în acest context lipsesc. Dincolo de aceste aspecte discutabile (lucru natural, inerent în asemenea cazuri) este, fără îndoială, un eveniment cultural important și o contribuție bibliografică demnă de toată atenția.

Sursa aici.

V. de la Parlament

un fel de

dialog continuu…

ar fi putut continua



(discuții nesfârșite cu descoperirea mea

da, recunosc, am avut o descoperire,

mea culpa!)

a început cu un trailer Vendetta

s-a terminat cu o minciunică

una mică-mică,

dar bine ascunsă

după masca lui V.,

un V. puțin cam gelos

care îmi zicea:

„Ei și-au trăit traiul,

eu ar trebui să fiu pe primul loc!”

azi îl văd mereu

(ca un veridic V.,

sfidează decizia mea

de a nu-l mai vedea)

e peste tot

s-a multiplicat

și a ajuns

în parlamente

altfel respectabile

* * *
 Preluat de pe blogul argribincea.