La plus belle niut...

Urmele tălpilor ei, printre astre...

Enigmă

Leonida Lari

O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?..
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată,
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mâine!”

O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atâtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri...”

Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră,
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mâine?”




O traducere a acestui poem (dar și alte versuri și traduceri din Leonida Lari) găsiți pe blogul lui Andrei Langa.

Trist, Marele Vânt în Piaţa Diolei…

Leonida Lari

* * *


Nealinatele vânturi drept în fereastră îmi bat.

Vine să-mi dea putere Marele Înaripat.

Alb-auriu la faţă, iată-l în pragul meu!

Mâine, la fel veni-voi să te ajut şi eu… (L.Lari)

* * *

Piaţa Diolei, Marele Vânt , Daimonul meu… sunt câteva  dintre titlurile care mi-au marcat adolescenţa. În ciuda avertizărilor unor redactori-mari”băgători de samă” (“vezi că e o lume bolnăvicioasă!” , mi se spunea, când ajungeam să vorbim despre poezia Leonidei Lari).  Sintagma “lume bolnăvicioasă”  era, din câte ştiu, “invenţia” unuia dintre cei mai mari plagiatori din colectivul “măreţei literaturi sovietice socialiste moldoveneşti”.  ”Invenţie” între ghilimele, bineînţeles, pentru că nici asta nu era ceva original, ci făcea parte din arsenalul de injurii păstrate de ideologii stalinişti pentru poeţii incomozi şi neînţeleşi (“decadenţi”, ce mai!). Aşa trebuia poreclit – în “lumina” ideologiei de partid –  lirismul crud,  ermetic şi în acelaşi timp de o sinceritate dezarmantă – un lirism depotrivă rece şi cerebral, dar şi fierbinte, dureros, tăios – al Leonidei Lari). În ciuda avertizărilor, citeam, reciteam  şi recitam (cu orice ocazie!) din plachetele de versuri ale poetei, la fel cum recitam din versurile fratelui său, Leonard Tuchilatu…  O poetă a cărei mare vină a fost că nu a ştiut a fi indiferentă, în care s-au aruncat pietre şi pe timpul sovieticilor, dar şi în perioada în care  a decis să se implice în politică, trădându-şi, într-un fel tragic şi nedrept, propriul crez, pe care îl declara, tranşant, în versuri (“Nu vreau bani şi nu vreau lauri/ Vreau aşa încet/ Să trag vălul de pe chipul/ Unui trist poet…”) şi a contribuit la dezmembrarea URSS (fiind aleasă în legislativul  sovietic  ce a dat start reformelor care au condus la căderea URSS), dar şi mai târziu, când s-a mutat la Bucureşti şi a ajuns în Parlamentul României… Metaforele, creaţiile ei erau distorsionate şi persiflate (persiflarea fiind arma cea mai la îndemână, atunci când nu ai un argument valabil). În rest, ce îi mai rămânea, căci nu era decât om, deşi parcă ar fi vrut să sugereze că ar avea puteri  supraomeneşti…  În rest… Cuvântul (“Căci nouă în putere/ Ne stă, chiar de ne-am dus,/ Să preschimbăm destinul/ Prin ceea ce am spus”, după cum credea cu sfinţenie)…

* * *

Vînt de toamnă
Fratelui Nichita

Bate vîntul de toamnă, prin care
Nu aud glasul tău cunoscut,
Pentru mine iubirea cea mare
A trecut, a trecut, a trecut.

Cade vulturul fără pereche
Ca şi tine bolnav, obosit,
Pentru mine durerea cea veche
A venit, a venit, a venit.

Între clipa cu braţele pline
Şi-ntre clipa cu rînjet hain,
Între ceea ce trece şi vine
Mai rămîn, mai rămîn, mai rămîn.

Mai multe versuri, mai vechi şi mai noi: aici.

* * *

E adevărat, la un moment dat, versul Leonidei Lari a intrat în penumbră, mai bine zis, în conul de umbră al politicii, L.Lari devenind cunoscută publicului larg din R.S.S. Moldovenească mai mult pentru acel neaşteptat de  curajos demers politic.  Pe cât de lirică în versuri, pe atât de vehementă în  discursurile sale publice, Leonida Lari a trezit atât admiraţia, cât şi dezaprobarea (alteori chiar ura) multora, confirmând, astfel, vechea vorbă despre  pomul roditor….

* * *

La fel, în acelaşi stil cu care ne-a obişnuit (adică, tăios şi sincer), deplânge indiferenţa românilor din Ţară faţă de destinul Basarabiei:

“Dragi fraţi români, pentru mine deja sunt mai dulci gloanţele ruseşti decât palmele trase în obrazul nostru din partea fraţilor români. Să fie clară treaba asta şi, ca să mai ştie toţi ce înseamnă a fi exilat în propria ţară, am să vă spun câteva rânduri prin mijloace poetice:
“Exil în ţara mea”
Vreau libertate vie, întrupată,/cum vie sunt şi cum nu pot trişa,/Vreau libertate, însă, deocamdată/mă aflu în exil în ţara mea./ Ce blând exil,/nu mi se-mpuşcă în casă,/precum în Basarabia abil,/şi totuşi cineva îmi pune o plasă/şi totuşi, simt, mă aflu în exil./Cum nu pot fi băgat nici într-o oală/a vreunui mare sau mai mic partid,/Eu stau între ciocan şi nicovală,/În jurul meu e un văzduh acid./şi un teren ce lunecă-n postate,/Cum aş decide, n-ar mai luneca,/Iar eu decid numai spre libertate,/iar ea e tot la ce mai pot visa./Decizia nu place, ştiu prea bine,/Se cere implicarea în tipic,/dar când copii, bătrâni nu au de pâine,/Eu pot doar pentru ei să mă implic./În pas cu dânşii îmi îndrept piciorul,/Spre-o casă a poporului sadea,/şi până-atunci, când o veni poporul,/mă simt un exilat în ţara mea./Ce exilat docil, ce naţiune/care şi darul său îl face în scrum!/Eroii tăi se află-n gropi comune./Sau îngropaţi la margine de drum./Ce joc de-a darul, Doamne, ni se dete,/Când jude-ajunge orişice gunoi,/Creieri de geniu spulberă-n perete,/Inimi divine, sângele în noroi./Vreau libertate, vreau să tragem sorţii, Cine-a trădat şi cine n-o trăda,/Vreau libertate chiar cu preţul morţii şi nicidecum exil în ţara mea”!/
Vă mulţumesc.” Sursa: aici

* * *

S-a stins durerea care era Leonida Lari. Dumnezeu să o odihnească în pace şi lumină… La fel şi numele poetei să se odihnească în lumina versului său, care, de acum înainte, este liber şi are puterea să zboare oriunde e nevoie de el, precumMarele Vânt (chiar dacă e mai trist decât a fost vreodată)…

* * *

Notă: Fragmentele din poemele mai vechi ar putea fi uşor… imprecise, pentru că le-am reprodus din memorie. Sunt în deplasare şi, deci, nu am nicio posibilitate de a le verifica, dar voi corecta, îndată ce voi avea acces la biblioteca mea.

Articol preluat de pe www.argribincea.wordpress.com

Link spre articolul original

Crăciun la Corneşti

Corneşti, orăşelul în care îmi petreceam vacanţele, pentru că acolo stătea familia mătuşii mele, tanti Dora, şi, mai ales pentru că acolo era Gelu... Deşi e de prisos, trebuie să repet: Crăciunul la Corneşti era o feerie...



S-au deschis porţile,

albe,

florile dalbe ning,

voci de copii colindând…



Toate aceste fete vor purta

şi numele de Maria…



Privim prin geamul întunecat,

cuprinşi de teama de a nu distruge,

printr-un gest neatent,

sărbătorescul.



Privim, cu o gelozie ce ne sublimează,

la vizitatorii îngheţaţi…

Suntem trişti, conştienţi:

s-a consumat, fără urmare,

un fapt inedit.



Pleacă cetele de copii

cu zurgălăi strangulaţi

(să nu audă învăţătorul cutare!)

şi cu mere trădătoare prin buzunare…



Pe malul acesta de Prut

colinde se cântau în şoaptă,

cu bucurie dar şi cu frică

se năştea Hristos,



Crăciunul se dizolva

în vacanţa de iarnă

precum strălucirea stelelor

în desenul îngheţat pe geam

şi sunetul de clopoţei

în zuruit de kopeici*…




* kopeika – monedă sovietică.

(Publicat şi în revista Aurora, nr.15-16, Oradea, 2004-2005)

Sursa: GriArg